Aşteptam un 300 astă seară, aproape de Mareşal Averescu. Lângă mine, un bătrânel prăfuit îşi târşea centenarul într-un baston. “Nu vă supăraţi, aici se pun filmuleţele?” Mă întorc de mă uit în spate şi dau de beculeţele unui casino.”Nu, aici se pun banii.” Am uitat să-i spun şi de riscuri însă nici nu m-aştept să-i servească cineva un formular de depozit acolo.
Diminutivul ăla mi-a luminat aproape toată seara.
O jumătate de oră mai târziu eram la coadă într-o farmacie. În faţa mea, o femeie plină de menopauză. În faţa noastră, un tătic grijuliu căuta un balsam pentru copilul lui de 2 ani, prezent şi el în mişcare, printre rafturi. Asistenta e amabilă şi le oferă alternative, copilul aleargă din raft în raft culegând cele mai colorate produse: “Tati, tati, uăm ata!”. Se agită, freamătă în el fericirea de a avea la dispoziţie rafturi întregi de produse pe care le poate atinge. Se întoarce ba la tati: “Uite, uite, ata e buna penu păl”, ba la asistentă: “Mami, mami, nu tiu te amon tă-mi iau entu păl. Uite, am inele ăta, mai ale putin îmi ade in gulă”. Asistenta râde. Tatăl îl avertizează: “Dacă te spun lu’ măta, ai dat de dracu!” Găsesc în cele din urmă balsamul şi se întorc la casă să-l achite. Între timp, până să iasă bonul de casă, copilul trece de spaţiul public, invadează depozitul cu medicamente, cere explicaţii, pune întrebări, îngână asistenta: “Ata ace ine a tomac, două inguite pe di”, răvăşeşte rafturi, se face stăpân pe o umbreluţă şi totuşi lasă în urmă numai zâmbete.
Am rămas pironit în buclele lui, în ochelarii de vedere cu ramă albastră, asortaţi cu tricoul, în sănătatea pe care o emana în jur chiar şi după ce ieşise din farmacie. La câteva secunde după eveniment, femeia din faţa mea se simte datoare să adauge cuvinte: “Daca aş avea un copil ca ăsta, l-aş ţine numai pe balcon”. Cu greu m-am abţinut, dar dacă aş avea o soacră ca ea, aş arunca-o numai de la balcon.
